“Labour rights are fundamental human rights” 

Vedem in articolul 23 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului ca toti avem dreptul la un loc de munca, la conditii de munca juste si favorabile, la o remuneratie care sa ne asigure un trai decent si, desigur, dreptul de a forma sau de a adera la un sindicat.

Cand cititi aceasta declaratie, la cine va ganditi ca se aplica? Voua? Prietenilor apropiati, colegilor de la serviciu sau co-nationalilor? Singurul raspuns corect este: tuturor. Tuturor prietenilor, colegilor, tuturor oamenilor pe care ii cunoasteti si pe care nu ati avut sansa sa ii cunoasteti inca: indiferent de tara de origine, sex, religie, orientare politica, etc.

Ne este usor sa ne lasam coplesiti de viata de zi cu zi si sa ne limitam viziunea la lumea imediat accesibila pentru noi- geografic sau social, insa e necesar sa depasim aceste “granite” si sa cunoastem ce este dincolo de ele.

In saptamana 10-15 noiembrie, colega noastra, Roxana, a participat la o sesiune de studiu la Centrul European al Tineretului din Strasbourg cu tema “Young unionists and migrants: mutual learning for guaranteeing fundamental rights at work for all” (“Tinerii sindicalisti si imigrantii: proces mutual de invatare penru a garanta drepturi fundamentale la locul de munca pentru toti”), organizata de V.Y.R.E (Voice of Young Refugees in Europe) si E.T.U.C (European Trade Union Confederation).

Aceste doua organizatii si-au unit fortele sa aduca impreuna tineri sindicalisti din state europene si imigranti/refugiati, pentru a discuta impreuna despre problemele pe care cei din urma le au cand emigreaza in Europa. Sindicatele, la nivel european si global, sunt considerate un partener de incredere in eforturile de a mentine si promova democratia si stabilitatea. Rolul lor este crucial in protectia drepturilor la locul de munca si in a se asigura ca angajatorii adopta masuri spre binele comun al angajatilor.

Aceste demersuri, insa, nu sunt lipsite de provocari si putem lista cateva din realitatea noastra, insa provocarile refugiatilor si imigrantilor sunt cu atat mai mari cu cat se confrunta cu o lume cu totul noua. Participantii la curs erau refugiati, tineri pentru care casa parinteasca devenise tinta atacurilor armate si ale violentei. Asadar, fugind de pericol, au ajuns in Europa, unde si-au dat seama ca declaratia universala a drepturilor omului nu li se aplica si lor, din mai multe motive: lingvistice, birocratice, culturale, economice, etc.

Informatiile care urmeaza sunt inspirate din experientele si relatarile lor.

Din momentul in care ei pasesc pe teritoriu european, nu mai sunt vazuti ca “oameni”, ca orice alt cetatean european. Prima lor prioritate este sa primeasca un status, fie de imigrant sau refugiat. Aceste procese birocratice difera de la un stat european la altul si dureaza, uneori, si cativa ani, timp in care persoana nu se poate bucura pe deplin de aceleasi drepturi si libertati ca oricine altcineva. Spre exemplu, in Germania, nu au dreptul la educatie sau sa se angajeze pana nu au statutul definitivat.

Autoritatile si oficiile care se ocupa de birocratie au translatori care pot ajuta imigrantii sa depuna formularele, insa nu le garanteaza si integrarea lor in societate. Barierele lingvistice sunt un real obstacol pentru imigranti. Le este greu sa devina parte din comunitate, iar localnicilor le este greu sa ii accepte iar asta, deseori, se manifesta prin tratamente discriminatorii si rasiste.

Se poate intampla, spre exemplu, ca refugiatii sa ajunga intr-un stat nepregatit economic sa le asigure un trai decent sau un loc de munca, caz in care cer relocare in alt stat. Insa, din nou, si acest proces poate dura mult timp.

Refugiatii sunt “vinovati fara vina”. Dincolo de obstacolele externe, se confrunta si cu unul intern: frica de deportare. Pana ce nu primesc un statut legal, se simt ca niste paraziti nedoriti ai unei societati neprimitoare. Se tem ca daca vor reporta abuzurile fizice si psihologice la care sunt supusi, vor fi trimisi inapoi in tara lor de origine. Ei gasesc in munca un scop, un comfort psihologic si cauta sa munceasca, insa angajatorii nu vor sa ii angajeze decat “la negru”. Din nou, nu pot raporta asta intrucat se tem de deportare.

Atunci, cine ramane de partea lor?

Legislativ vorbind, au Conventiile ratificate de statele membre din Consiliul Europei (printre care si Romania, din 1993), Conventia Internationala a Refugiatilor din 1951, The Dublin Regulation, The European Social charter si altele. Din punct de vedere social, sunt protejati de atitudini discriminatorii si injuste prin munca unor organizatii precum ECRI (European Commission against Racism and Intolerance).

Pentru o integrare in societatea locala, pot apela la ECRE (European Council on Refugees and Exiles), VYRE sau orice alt ONG local care activeaza in interesul refugiatilor si imigrantilor.

Asadar, in acest context, unde se incadreaza sindicatele?

Scopul cursului a fost sa aduca aceste lumi impreuna si sa ne ajute sa gasim un punct comun, de la care sa incepem o munca spre folosul atat al imigrantilor, cat si al sindicatelor.

In tari unde sindicatele sectoriale sunt o realitate de fapt (Belgia, Olanda, Danemarca, Finlanda, etc) si nu o exceptie (asa cum pare sa fie in Romania) si unde se bucura de o reputatie pozitiva mai degraba decat de stigma (din nou, asa cum pare sa fie in Romania), sindicatele au la dispozitia lor resurse financiare si umane sa demareze programe de integrare profesionala pentru refugiati/imigranti.

In Romania, nu se vad eforturi similare. 

Un exemplu e acest sindicat din Finlanda, care are un program de consiliere pentru imigranti, prin care ii ajuta sa isi cunoasca mai bine drepturile la locul de munca. E un pas important si speram sa fie urmat si de alte tari europene. Sindicatele nu sunt inca incluse in conversatiile despre viitorul profesional al imigrantilor/refugiatilor, asa ca initiativele lor sunt proactive, ca un raspuns la nevoile de pe piata muncii.

Cu sustinerea necesara, sindicatele i-ar putea ajuta pe refugiati cu pregatirea profesionala, cu integrarea la locul de munca si cu asumarea drepturilor.

Pentru asta, insa, e nevoie, in primul rand, de educarea refugiatilor/imigrantilor cu privire la miscarea sindicala. In tarile lor de origine (state africane sau din Orientul Mijlociu), acest fenomen e privit cu ochi rai si sindicalistii sunt asociati cu persoane rau-facatoare, sunt incarcerati si torturati pentru asumarea unui drept uman fundamental: dreptul de a se afilia la un sindicat.
Sa spunem ca o campanie de comunicare si “awareness” constanta si consecventa, coroborata cu eforturi din partea autoritatilor statului si al altor ONG-uri din domeniu, ar fi fezabil. Insa cine sa se implice? 

In al doilea rand, e nevoie de un cadru legal care sa le permita integrarea lor in structuri sindicale. In Romania, spre exemplu, nu poti face parte dintr-un sindicat decat daca esti angajat al unei societati inregistrate aici si asta poate fi cu atat mai dificil cu cat:

1.       Esti angajat “la negru”

2.       Sectorul in care lucrezi nu are o organizatie sindicala dedicata sau societatea care te-a angajat nu are un sindicat al ei.

3.       Sindicatele nu dispun de resurse pentru a depasi bariera lingvistica

In Danemarca, spre exemplu, Organizatia sindicala pentru personalul academic, poate accepta ca membri si studenti, asadar, persoane care inca nu sunt active pe piata muncii. Asta le permite sa creasca in densitate, sa ajute membrii lor in tranzitia de la student la angajat si sa aiba o pozitie mai puternica in negocieri.

Oare cum ar fi daca legea ar permite asta si in Romania, daca studentii si-ar incepe carierele stiind deja ce drepturi si obligatii au si daca ar sti ca sindicatele sunt acolo sa ii sustina?

Romania nu e o “destinatie favorita” a refugiatilor, mai ales ca a fost mandatata sa accepte 4180 refugiati, insa a acceptat doar 728. In contextul social si economic actual, Romania e o tara de tranzit pentru refugiati, insa o practica mai comuna in stat e importul de mana de lucru. Asadar, se observa o crestere a numarului de persoane aduse din state non-europene (spre exemplu, din Vietnam) sa lucreze, preponderent, in constructii.

Ei sunt adusi aici cu vize de detasare, ceea ce inseamna ca nu sunt angajati ai societatii romanesti pentru care presteaza serviciile, ci ai agentiei de munca din tara lor de origine cu care compania romaneasca are doar un contract de recrutare. Aceasta viza este valabila pe perioada determinata si dependenta de colaborarea lor cu societatea romaneasca. Asadar, legislatia noastra nu le-ar permite sa adere la sindicatul acelei intreprinderi sau sectorial si ii pune intr-o pozitie vulnerabila – pentru ca angajatorul poate dispune de concedierea lor imediata (dupa cum s-a si intamplat).

Asadar, mai putem vorbi de respectarea drepturilor umane fundamentale intr-un stat european? 

Am putea, la o scara mica, sa comparam aceasta situatie cu contextul nostru, in care avem colegi cu care lucram in fiecare zi, dar care sunt angajati “externi” sau “in leasing” si care nu pot beneficia in aceeasi masura ca si noi de protectia sindicatului.

Nu credeti ca ar fi benefic ca si ei sa faca parte din sindicat?

Intr-adevar, noi ii sfatuim pe colegii nostri 'in leasing' si 'externi', insa nu putem sa le reprezentam interesele in mod oficial. 

Revenind la sfera noastră, ganditi-va acum la anturajul vostru. Sigur știți pe cineva care a emigrat în străinătate și a lucrat mulți ani fara contract, fara sa beneficieze de protecție socială. 

Nedreptățile acestea nu se întâmplă doar in România fata de vietnamezi, ci și in alte state europene, față de români. 

Nu credeți că sindicatele i-ar ajuta să ducă acolo viața bună la care ar spera? 

Schimbarile legislative nu se intampla usor. E nevoie de un proces lung si constant, de lobby politic si de resurse care sa le depaseasca pe cele ale jucatorilor deja implicati, care au interese majore sa mentina starea actuala.  

Poate ne consideram prea mici sa schimbam ceva, insa trebuie sa avem mereu in vedere ca drepturile muncitorilor sunt drepturi umane si ca nu trebuie tratate separat, spre profitul companiilor. E obligatia noastra sa ne asumam drepturile!

Aceasta sesiune de studiu nu ne-a oferit pe tavă solutii si raspunsuri, insa ne-a ridicat intrebari si ne-a mutat atentia asupra unor probleme de care nu eram constienti. Pana la urma, procesul de invatare reala implica cercetare si incercare, nu predare si redare de aceleasi idei. 

Sper sa fie la fel si pentru voi, cititorii. 

Impreuna, mai puternici!